Când dau sa cobor la metrou, în stânga pasajului regăsesc mai totdeauna întruchiparea tristeții. Se ascunde după un paltonaș cafeniu, legat cu o sfoara de sac, împletită în trei a cârei capăt atârna mai mereu de bordura umezita fie de capriciul vremii sau al călătorilor ce așteaptă autobuzele mestecând țigări înecăcioase. Adidasii cu vârf de pânza, trecuți de prima tinerete și de prima culoare stau strâmb și se mijesc compromițător după resturile țesăturii pantalonilor fără model, fără textura, fără culoare. Doua mâini pe care nu le-am zărit niciodată dar pe care le ghicesc in buzunarele pătrate, după forma pe care o ia găurica din țesătura buzunarului drept. Manșetele atârnă doar pe jumătate din aceleași buzunare, veșnică exprimare indecisa a stăpânirii. Zâmbesc mereu în coltul gurii, zărind cadrilul carourilor cândva roșii și negre, strânse cu înverșunare in jurul gatului. Toti purtam asemenea cămăși pe la sfârșitul școlii primare. Erau hip. Erau nemaivăzut de moi si blânde la atins. Hip rau. Câți ani sa fi trecut de-atunci?
Nu ridic mai niciodata privirea mai sus de-atat. Stiu deja haikul mizeriei. Ma las purtata de treptele suspicios de lucioase, in curentul care ma întâmpină ca o briza decisa sa-mi demonstreze prospețimea aerului statut din subterane. Obosește sa-si încrunte puterea pana ajung sa bag cartela in mașina verzuie, menita sa ascundă cu perversitate murdăria dispozițiilor obștești zilnice.
“Aruncați aici toate grijile, toate întâlnirile urgente, toate problemele”
Pășesc pe ritmuri alerte, încrâncenate in castile albe. Îmi potrivesc pasul pe ritmul muzicii si câteodată ma împiedic.
Peronul are latimea a patru pasi de-ai mei. Si asta stiu pentru ca pasii mei cunosc un joc pe care l-au învățat încă de pe când abia învățam sa merg. Sa nu calc pe liniile dintre borduri, sa-mi ritmez mersul dupa unduiala alegorica a drumului. Imi scoteam din minti bunicii cu mania mea de-a nu calca pe liniile trotuarului. Doar tata nelu stia sa-si potrivească si el pasul lui mare de om de stat, cu chimirul pus la păstrare in pod, lângă al meu, psipirica.
De fiecare data cand trec pragul vagonului ma gândesc la fractalul de șine care ne așteaptă si al carui efect halucinant mi-l imaginez leganata de Tamara.
Dupa ce-am ajuns la un consens fizic cu centrul meu de greutate, imi amintesc de lumea din jur si încep sa-i cercetez. Sar cu privirea de la unul la altul, căutând detaliile compromițătoare a grabei matinale. O cravata ușor strâmba si la fel de nervoasa ca si băiatul ce-o poarta. Si-a lustruit pantofii in graba dar manșetele pantalonilor trădează urmele de noroi postume, înfrățite cu vârful șireturilor albite de praf. Doi ochi se uita la fel de curioși la mine. Ii fixez si ne zâmbim fara nicio reacție vizibila. Pornim apoi mai departe in recunoaștere individuala. O fata strânge in brate un rucsăcel din care se ițește printr-un fermoar neascultător un cotor de carte cam nou.
Urcând pe scara ce ne învață leneși, ma imaginez la prora. “Pământ”!
Același pământ.
Aceeași piesa. Atâta doar ca azi, spre deosebire de ieri, am fost martora unei secunde. In plus.
Ai dreptate B. Avem nevoie de martori. Atunci când avem luxul de-a ni-i alege, alegem de cele mai multe ori, prost. Sa dam dovada de umanitate si sa fim ceea ce toți ceilalți cauta. Martori.
